Opinie: Ce pot face partidele cu nominalizarea Tomac și cât de mult pot rezista

Nicușor Dan a aruncat o grenadă în curtea partidelor românești: l-a nominalizat pe Eugen Tomac, liderul Partidului Mișcarea Populară, pentru funcția de prim-ministru. Reacția imediată a scenei politice a oscilat între indignare calculată, tăcere strategică și declarații furioase date cu ochii pe camere. Dar dincolo de spectacol, întrebarea reală este simplă: ce pot face de fapt partidele? Și răspunsul, la fel de simplu, este că opțiunile lor sunt mai puține decât ar vrea să pară.

Contextul, pe scurt, pentru cei care nu urmăresc politica zilnic

Președintele României are dreptul constituțional de a desemna un candidat la funcția de prim-ministru. Nu e obligat să consulte toate partidele, nu e obligat să aleagă omul cel mai „iubit" din Parlament și, mai ales, nu e obligat să fie de acord cu cine îl presează. Desemnarea este prerogativa lui.

Ce urmează după desemnare este însă terenul de luptă adevărat: candidatul la premier trebuie să obțină votul de învestitură al Parlamentului. Adică să convingă o majoritate de parlamentari să voteze „da" pentru programul de guvernare și lista de miniștri. Aici intervine negocierea, presiunea, târgul și, uneori, umilința publică.

Eugen Tomac a primit desemnarea. Acum trebuie să strângă voturi. Și partidele trebuie să decidă ce fac.

Opțiunea 1: Să voteze „da" și să negocieze pe sub masă

Aceasta este varianta cea mai probabilă pentru cel puțin o parte din actualul peisaj parlamentar. Nu pentru că partidele îl adoră pe Tomac — unele îl tolerează cu greu — ci pentru că alternativa la un guvern investit este haosul, iar haosul nu e bun pentru nimeni, mai ales nu pentru partidele aflate la putere, care au cel mai mult de pierdut.

Logica e clară: dacă votezi „da", intri în negocieri pentru portofolii ministeriale, influență asupra anumitor dosare, poate câteva posturi la agenții sau companii de stat. E un schimb comercial deghizat în act civic. Nu e elegant, dar e funcțional și are o tradiție îndelungată în politica românească.

Partidele mari din coaliția anterioară — PSD și PNL — se află acum în postura incomodă de a decide dacă susțin un guvern pe care nu l-au construit și un premier pe care nu l-au ales. Argumentul cel mai important în favoarea susținerii este că blocajul politic prelungit costă. Costă economic, costă în opinia publică și, mai ales, costă la viitoarele alegeri.

Opțiunea 2: Să voteze „nu" și să îl trimită acasă pe Tomac

Aceasta este varianta pe care unele voci o amenință cu entuziasm în fața camerelor de filmat. E și varianta care implică cele mai mari riscuri pentru cei care o aleg.

Dacă Parlamentul respinge candidatura Tomac, Nicușor Dan poate face două lucruri: poate desemna un alt candidat sau — și aici devine interesant — poate lăsa lucrurile să evolueze spre un scenariu de criză. Constituția nu îl obligă să propună rapid un înlocuitor, iar un președinte dispus să joace dur poate folosi această pauză pentru a pune presiune maximă pe partide.

Mai mult, respingerea unui candidat desemnat de un președinte proaspăt ales și cu un mandat popular clar are un cost de imagine. Partidele care votează „nu" trebuie să explice publicului de ce. „Nu ne place Tomac" nu e un argument electoral câștigător, mai ales când Nicușor Dan a obținut un scor confortabil în alegeri atât pe fondul oboselii față de partidele tradiționale, cât și al fricii de extremism — iar un blocaj prelungit nu ar face decât să alimenteze exact acea frică.

Concluzia evidentă este că votul „nu" e posibil, dar e scump. Cel care îl lansează trebuie să fie pregătit să justifice ulterior blocajul și să ofere o alternativă credibilă, nu doar o frustrare bine articulată. Ironia momentului: PSD și AUR au dărâmat Guvernul Bolojan cu entuziasm, dar niciunul nu se înghesuie acum să-și asume ce a rezultat. Este poate pentru prima dată în istoria recentă când ciolanul stă pe masă și toată lumea se uită politicOS în altă parte.

Opțiunea 3: Să se abțină și să aștepte

Abținerea este varianta preferată a politicianului care vrea să fie prezent fără să fie responsabil. E elegantă, lașă și, în anumite circumstanțe, inteligentă.

Dacă un partid se abține, nu pune umărul la investitură, dar nici nu blochează guvernul. Poate susține mai târziu că nu a aprobat programul de guvernare, poate retrage susținerea la primul semn de criză și poate pretinde că a fost mereu în opoziție. E o poziție diplomatică, dar vine cu un dezavantaj: nu primești nimic de la guvern dacă nu ai votat pentru el.

Pentru partide mai mici, cu o prezență parlamentară redusă, abținerea poate fi totuși o supapă de siguranță. Nu irită electoratul propriu cu un vot controversat și nu se expun la acuzația de colaboraționism cu un guvern pe care l-au criticat în campanie.

Cât de mult pot refuza? Există o limită constituțională

Aici lucrurile devin tehnice, dar importante. Constituția României prevede că, dacă Parlamentul respinge două candidaturi consecutive la funcția de premier, președintele poate dizolva Parlamentul și convoca alegeri anticipate, cu condiția să fi trecut cel puțin 60 de zile de la prima învestitură eșuată și că s-au consultat președinții celor două Camere.

Cu alte cuvinte, dacă partidele resping Guvernul Tomac și apoi resping și un al doilea candidat, riscă să se trezească în campanie electorală mult mai devreme decât și-au planificat. Și alegerile anticipate, cu un electorat supărat pe blocajul politic, nu sunt un scenariu confortabil pentru niciun partid cu rădăcini în vechea gardă.

Poate fi acesta argumentul "nuclear" pe care Nicușor Dan îl are în buzunar?: „Votați ce v-am propus sau mergem la alegeri." Poate fi o amenințare reală, nu un bluf retoric, pe care orice politician care a parcurs măcar un manual de drept constituțional poate sesiza?

Cine câștigă și cine pierde în acest joc

Eugen Tomac este într-o poziție paradoxală: e candidatul unui partid mic, dar cu susținerea unui președinte cu mandat popular, până de curând, solid. Forța lui nu vine din Parlament, ci din biroul prezidențial. Asta îl face vulnerabil la negocieri — nu are el însuși o trupă parlamentară mare cu care să amenințe — dar îl și protejează, pentru că atacul la adresa lui devine indirect un atac la adresa președintelui.

PSD și PNL, cele mai mari partide, joacă un joc dublu. Public, pot declara că au rezerve. Privat, negociază. Istoria recentă a politicii românești arată că distanța dintre declarația publică și votul din sală a fost, de mai multe ori, colosală. Nu e cinism să spui asta — e observație empirică.

Partidele mai mici, inclusiv cele care au intrat recent în Parlament, au un calcul diferit: vizibilitate, supraviețuire și, dacă se poate, un portofoliu. Tomac le poate oferi ceva din toate trei, dacă negocierea e bine condusă.

Ce ar trebui să urmărești în zilele următoare

Dacă vrei să înțelegi încotro se îndreaptă lucrurile fără să petreci ore întregi în fața televizorului, urmărește câteva semnale concrete:

• Tonul declarațiilor PSD și PNL — dacă trec de la „avem rezerve" la „vom analiza programul de guvernare", negocierea a început în serios.
• Întâlnirile oficiale dintre Tomac și liderii de partid — consultările protocolare sunt, de fapt, negocieri de portofolii cu față umană.
• Reacția societății civile și a presei — un candidat cu opoziție publică puternică are mai greu de strâns voturi, chiar dacă parlamentarii nu recunosc că citesc sondaje.
• Eventualele contracandidate — dacă cineva lansează public un alt nume pentru premier, înseamnă că negocierea cu Tomac a eșuat în culise.

Concluzie: jocul e asimetric, iar președintele are avantajul

Dacă ar fi să rezumăm totul într-o frază: partidele pot refuza, dar prețul refuzului crește exponențial cu fiecare rundă.

Nicușor Dan a ales un candidat care nu face parte din marile partide — un semnal că nu vrea să fie ostaticul coaliției. Tomac nu e neapărat alegerea care maximizează confortul parlamentar, dar e alegerea care maximizează presiunea asupra Parlamentului. Și asta, dintr-o perspectivă de putere executivă, e o strategie coerentă.

Partidele pot face zgomot, pot negocia, pot amâna. Dar nu pot refuza la infinit fără să plătească un cost electoral semnificativ. Iar în politica românească, costul electoral e singurul argument care contează cu adevărat, indiferent de câte principii se invocă în fața microfoanelor.

Rămâne de văzut dacă zgomotul de acum e preludiul unui vot surpriză sau doar obișnuita punere în scenă înainte de un „da" negociat pe înfundate. Pariez pe a doua variantă — dar admit că politica românească a mai dat surprize.

Opinie inspirată din articolul Cotidianul.ro